Lazăr Popescu, între uitare şi reamintire
                                                         
                                                                     Alensis De Nobilis

Profesor universitar, doctor în filologie, prozator, dramaturg şi poet, Lazăr Popescu este un cavaler de modă veche al scrisului.Discret, sensibil, fără să facă zarvă ca unii confraţi mai teatrali, descurcăreţi sau mai tineri, el îşi urmează drumul fără să vrea să impresioneze sau să fie ovaţionat.Membru al USR, conştient de propria valoare, scriitorul îşi urmează propriile principii şi drumul construit cu râvnă în literatura română.Din toate scrierile, reprezentativă este pentru Lazăr Popescu prima sa dragoste, Poezia.
Poezia sa nu impresionează la prima vedere, nu e în pas cu timpurile, nu e în ton cu gusturile criticilor de azi.
Lirica lui Lazăr Popescu este trecută prin filtrul gândirii deci pare elaborată, deşi simplă, ascetică, propunand şi invitând la meditaţie,este, se vede bine, o lirică de idei care se joacă cu timpul, într-o pendulare între 2 lumi, antică şi modernă. Oricum, „strigătul existenţei” se aude ca venind din străfunduri de lume şi de conştiinţă artistică surdinizat, fără artificiu, direct de la sursă:: „vezi: acolo e pasărea,/ dincolo abisul,/ dincoace omul care trece podul”.
Tocmai pentru că este o extincţie, o prelungire a gândirii reflexive în expansiune(expansive)şi mai puţin introspective, poezia lui Lazăr Popescu este mai greu de parcurs, cere efort de gândire, pare că este o carte care este scrisă pentru iniţiaţii în abstracţiunile genului liric:”/ O, omul în mare măsură sortit/ să rămână un proiect!Mereu/ vorbind la timpul viitor.Când/ umbrele se proiectează ele însele/ pe ele însele dincolo.De noi ori/ poate de ceea ce prin vis am crezut/ a fi adevarul.O altă realitate din care/ nu se mai întrevede nici un cuvânt./” (Elegie albă).
Se desprinde din poemele autorului un aer de asceză, de însingurare, nu voită, ci de la sine, prin însăşi natura meditativă a poetului care nu cosmetizează, nu invită direct; poezia sa nu este cântecul cu care îţi oblojeşti sufletul la necaz sau nevoie, nu te uşurează de povara existenţei ci ţi-l îngreunează, îţi încarcă gândirea cu conştiinţa propriei tale fiinţe întrupate în Eu:”Mi-e dragă înserarea, colina, ţărmuri, sorţi/ şi Marele Vehicol, uitare a durerii,/ o consolare-n limba română şi tăcerii/ jertfesc de peste zi imaginare roţi.// Cum aş putea, secundă ca să apropii cerul,/ sunt plopii în departe foşnind răceli spre stele,/ curbura nefiinţei ori golul pe sub ele/ nu-l spune vântul serii, nici care-i este felul.//”(Târzie cale).
Poezia lui Lazăr Popescu este o meditaţie microcosmică între uitare şi reamintire.Citindu-i versurile ieşi din spaţiu şi timp, treci într-o dimensiune sacră în care nu există istorie, nici origini, nici fiinţă.Toate acestea abia încep să capete contur într-o conştiinţă a Universului proiectat într-o formă pură a spiritului care este într-o fază incipientă de constituire galactică:”În plină lumină şi stai/ ca la trezirea dintr-un vis,/ parcă marcând apropierea/ unui loc despre care nu aveai cunoştinţă./Intuindu-l doar printre spaţiile goale dintre cuvinte/ ca la trezirea dintr-un vis, ori poate chiar ai visat;/ un loc luminos, un loc limpede sub culoarea/ ca de cleştar a esenţei,/ sunete albe, sunete albe sunând/ muzică a distanţelor şi a tăcerii…./”(Ca la trezirea dintr-un vis).
Anamneza, ca idee poetică este prezentă în forme voalate şi succinte în lirica românească de până la postmodernişti sub forma unei melancolii a fiinţei”căzute” într-un univers fără de margini,Nesfârşirea, “golul” istoric, lipsa de repere existenţiale, o atare alienare sau disperare mocnită ca rezultat al unei dezrădăcinări existenţiale-iată câteva din temele pe care Lazăr Popescu le preia în mod subtil şi le tratează cu migală, cu o anume încetineală a “reamintirii” unui fir de viaţă care se prelinge din negurile cosmogonice până la el:”Se trezesc izvoarele dintr-un cântec posibil/ şi oamenii îşi uită preocupările de peste zi./ Plouă.Se înserează.Cineva continuă să meargă/ca şi cum ar umbla pe urmele altuia./ (De fapt nu-l urmează decât pe el altul)./ Fără a şti nimic. Secunda nu vorbeşte/ iar înserarea opreşte comunicarea cu dealul./ El însuşi îşi adoră drumurile/ ca un om (poate chiar ca un tânăr)./ De-acum poate să tacă muzica.Numai memoria/ (ce invenţie şi memoria, nu se ştie/ cine pe cine pedepseşte şi lui însuşi/ ce-i mai rămâne din cosmosul său),/ nu se ştie.Se continuă doar/ cu drumul pe care pare c-ar merge cineva/ şoptind ori tăcând.Ascunsă/ proporţie karmică.Memorie. Nu se ştie./” (Într-o înserare, într-o înegurare).
Poetul nu caută o raportare la neant, la nesfârşire, dumnezeu sau alt reper, chiar metaforic, care l-ar putea lega de lume, i-ar da un sens în atâtea neînţelesuri ale ei.El notează cu luciditate dezordinea lucrurilor , fiinţelor şi fenomenelor microcosmice, de aici, de “jos” de pe pământ şi caută în acelaşi timp o ordine, un principiu, o lege care guvernează această lume în care el însuşi trăieşte, însă nu o lege aparent raţională, logică, ci o armonie a lucrurilor, prin ele însele, cu fiinţele.
În urma acestor meditaţii-căutări, poetul observă, notează dureros de lucid poemul, care la Lazăr Popescu este o reflecţie continuă, însotiţe de scurte notaţii de incursiune a eu-lui în principiul lucrurilor dar şi o incursiune a conştiinţei de sine în propriul eu cosmic.Aşadar, după ce poetul îşi sondează propria fiinţă şi o raportează la derizoriu, la cotidian, la dureroasa platitudine a fiecărei zile, în şir monoton, observă că:”Lumina nu plânge.Ea nu poate/ decât să fie…./(Vom crede) conturând idea că lucrurile sunt amorfe, contrar filosofiilor asiatice care spun că totul e vibraţie şi culoare, sunt proiecţii doar ale unui principiu mult mai vast care le cuprinde pe toate.Stările, sentimentele, (oscilaţiile), conştiinţa sunt atribute exclusive ale omului.