Note de lectură/Alensis De Nobilis/Spiridon Popescu, haiducul care “scrie” cu şişul    

Alensis De Nobilis

Născut din întâlnirea Parângului cu cerul şi zbaterea Gilortului de stâncă, confluenţă a spiritului libertăţii brâncuşiene cu neînfricarea lui Tudor Vladimirescu, s-a întrupat Spiridon Popescu, poetul care sfidează canoane şi intră în literatura română cu revolverele în cingătoare, la vedere.
Poetul este prin sine o contradicţie a inteligenţei native a ţăranului român convertite în rafinamentul poeţilor francezi Baudelaire şi Villon, reverberând în ecouri titanice de predestinare a Eului creator faţă în faţă cu Dumnezeu.
Spiridon Popescu nu-şi scrie poezia, el o culege din straturi intime ale clivajelor de sute de ani ale rocilor vulcanice şi transformate în seva care urcă în lumină să dea viaţă, o culege din tradiţia miilor de ani de existenţă a locuitorilor acestor pământuri, urmaşi ai dacilor închinători lui Zamolxe.
Venit parcă din straturi embrionare ale acestei naşteri şi perpetue “faceri” ale poporului român,autorul culege necontenit versuri din tristeţea şi bucuriile miilor de ani ale acestui popor bun dar nefericit în contradicţiile sale istorice cu valenţe existenţiale de baci mioritic.
Având ceva din nebunia ploii şi solemnitatea vântului, cum se exprima Gheorghe Grigurcu într-o prefaţă la un volum de versuri al poetului, Spiridon Popescu inventează ritmuri tăioase în versuri clasice sau moderne atinse de o melancolie frustă, nu bacoviană, bolnăvicioasă, ci cu accente furioase de haiduc care scrie cu şişul în piatră.Instinctiv, poetul se fereşte de patetism, de lamentaţie, nu e pentru el autovictimizarea ci strigătul spre cer, clamând nemulţumirea fiinţei care nu a cerut să se nască ci i s-a dat viaţă în virtutea unei voinţe exterioare, nemulţumirea fiinţei condamnată existenţial de a fi atinsă de răul lumii, de a trăi, pe lângă scurtele bucurii ale vieţii, mizeriile propriei sale existenţe născute din păcatul originar.Intuind cu talent sursa propriului izvor de nemarginită inspiraţie poetică, Spiridon Popescu extirpează candoarea feciorelnică a virginităţii nemărginirilor cosmice întrupate în stele, flori şi ape, gâze, plante şi minuni ale lumii.Armonia universală nu este pentru acest”tâlhar” de veşnicie care uneori vrea să răstoarne ordinea cosmică însă se lasă copleşit de convingerea că toate sunt trecătoare pe această lume în care există toamnă:”/Priveşte, Doamne, păsările pleacă,/Iubirile, mai toate, se destramă,/Copacii parcă sunt nişte ţigani/Ce duc în cârcă mari căldări de-aramă.//Priveşte, Doamne, doar un pic mai este/Şi însuţi tu, cel mai puternic sfânt,/Vei rugini precum o simplă frunză/Şi vei cădea din ceruri pe pământ.//”.(Toamna)
Poetul dispune de capacitate inovativă impresionantă.Atunci când poezia nu curge firesc, nu vine ca fulgerul ca să trăznească foaia albă de hârtie prin pana poetului, acesta inventează noi şi noi stihuri , poeme scrise cu finaluri care sunt, fiecare dintre ele, scurte meditaţii cu aură de maxime:”/E ora zero făr-un sfert de veac./Ah, cum îmi intră zilele în sac!.../”(Distih); “/Prietene, nu mai ciupi lăuta-/Vrem să ne bem în linişte cucuta./;(Distih2), “/Sunt mai sărac cu mult ca Dumnezeu,/N-am nici măcar un şarpe-n raiul meu/” (Poem); “/S-a boierit Isus, i se aduce/De-o vreme-ncoace cina lângă cruce./”(Poem); “/Doamne, cât de scumpe-s toate/Pentru punga mea săracă!...-/Să-mi pot achita tristeţea/M-am împrumutat la bancă./”(Odă bucuriei-poem în vers negru).
Din când în când, poetul este cuprins de o revoltă revarsată în accese de cruzime contra lui Dumnezeu, îngerilor, oamenilor şi a vieţii: “/Doamne, o să te dăm la crocodili,/Să te sfâşie ca pe o jivină-/Trandafirii ni-i lăsaşi cu spini,/Grâul cu-ntuneric de neghină.//Nu mai tăvăli şi bieţii crini/Cu genunchi plecaţi întru iertare-/În zadar spui rugi şi te închini,/Nu te poţi salva:păcatu-i mare.//”(Doamne, o să te dăm la crocodili).
Dincolo de această armură plină de gheaţă de războinic nordic cuprins de alienare existenţială se află Poetul, creatorul sensibil care nu mai poate disimula la nesfârşit stările emoţionale şi se lasă purtat de melancolii fireşti izvorâte din amintirea locurilor natale, părinţi, sentimente omeneşti mai bune şi mai calde decât împotrivirea la datul existenţial.Toate acestea inundă fiinţa poetului cu o sensibilitate rară, abia reţinută de firea patimaşă şi combativă a acestuia şi încântă cititorul prin efluvii sentimentale bine rezonate cu ideea de înstrăinare a scriitorului român:”/Dacă mă-ntrebi când m-am născut, de teamă/ Să nu-ţi răspund greşit, mai bine tac-/Cine mai ştie astăzi cum îl cheamă/Şi-n ce zi s-a născut, şi-n care veac?//(...)Dacă mă-ntrebi de-mi mai trăiesc părinţii,/Ca din adâncul unui somn tresar:/Încă mai ară şi-şi respectă sfinţii,/Deşi citesc mai greu în calendar.//Dacă mă-ntrebi (o, nu mă ruşina!...)/De-i mai ajut când văd că-s nevoiaşi,/Mă bâlbâi şi mă scuz:nu pot scăpa,/Am foarte multă treabă la oraş.//Dacă mă-ntrebi ce fac(n-am nici o vină/că nu mă crezi), o să-ţi răspund curat:/Mă ploconesc de-o viaţă la lumină,/Să treacă şi prin geamul afumat.//”(Dacă mă-ntrebi) sau acest poem-veritabil exemplu al dorinţei poetului , dicolo de încrâncenarea împotriva vieţii şi nefericirilor prezente inerent în ea, de purificare, de iluminare divină prin bucuriile zăpezii(chiar dacă poetul înregistrează accidental această bucurie, se întristează datorită firii sale pesimiste, instinctual, prin intuirea lupilor în zăpezile până la ceruri):”Aflai de la zăpezi că nemurirea/Vine de undeva din albul lor/Şi-mi ridicai atunci o casă-n munte,/Să-mi ningă mai tot anul în pridvor.//Privind prin geam cum cresc în jur nămeţii/Mă şi vedeam ajuns nemuritor,/Dar mă-nşelai:din ce-i mai nalt omătul/Şi lupul flămânzeşte mai uşor.//”(Aflai de la zăpezi)