Poetul şi cinstirea strămoşilor
                                         
                                                                      Alensis De Nobilis

Profesor universitar, doctor în filosofie, estetician, gazetar, senator şi memorialist, Ion Mocioi este o personalitate plurivalentă a culturii gorjene şi literaturii române.Elaborează studii de filosofie, estetică, literatură şi, cum poezia atrage mulţi căutătători de comori spirituale, aşterne pe hârtie rodul meditaţiilor sale despre istorie şi timp, viaţă, înaintaşi şi locuri natale.
Cu o scriitură fără artificii, transpusă în ritmuri curgătoare, clasice, Ion Mocioi propune poeme simple, fără a complica temele poetice prin abstractizări inutile ale simbolurilor lirice.Poetul  nu meditează prea mult la bolile existenţiale contemporane ale semenilor şi ale lumii; înţelept, se fereşte de crize, purcede senin pe drumul drept spre lumina răsăritului:”Mă lovesc, nu în neştire,/ Cu-orice stol ce-mi vine-n urmă,/ Să-mi încerc a mea zidire,/ Nu sunt orb în marea turmă,/ Visul meu nu-i născocire.”(Întrebare).
Cu viziuni clare, de o frumuseţe stranie, poezia atinge corzi sensibile care vibrează în aer şi umplu văzduhul cu muzici vrăjite; magie a orelor târzii, poezia îşi întinde vălul peste imensităţi şi freamată insomniacii în timpul înmuguririi:”/ Castelul de scaun e-n ora de somn./ Sub stele bătrâne, de vară târzie,/ Un ochi e de pază, păstorul de domn,/ În colţul de veghe şi de amnezie.// Păunii în parcuri, în coada rotundă/ Învârt universul săpat în lumini./ Argint este lacul rămas fără undă,/ Dormind în mirosul stingherilor crini.// Zăbranic e-n noaptea-ntinată de stele/ Şi glonte e vântu-n tufişuri;/ Privirea urcată-n zăbrele/ Cladeşte căderea-n abisuri.//”(Paznic).
Poetul se simte dator să cânte eroii, învăţătorii şi luminătorii locului şi o face cu prisosinţă, cu dragoste de pământurile natale şi de cele care îşi leagă existenţa mai târziu, cu înclinaţii spre baladesc, cu versuri limpezi, culese din folclorul vechi dar proaspăt al românilor.Regăsim în poeziile sale pe Ecaterina Teodoroiu, Brâncuşi, Socrate, Jiul, Coloana Infinitului şi Masa Tăcerii, reprezentând modelele poetului în care se regăseşte martirul/artist (dar şi realizările sale), omul care trăieşte şi moare pentru înfăptuirea operei sale, operă dedicată exclusiv contemporanilor şi generaţiilor viitoare:”/A dres-o singur dintr-o ladă/ Cu un briceag de pădurar;/ El nimeni n-ar fi vrut s-o vadă/ Şi nici să-l ştie făurar.// Atâtea inimi drăgostite/ Păreau în trupul ei de lemn,/ Ca pentru infinit unite/ Sub vraj-acelui opt ca semn.//(......)/Sculpturile veneau la vatră/ Pe nevăzute căi de rai,/ Se-nveşmântau în chip de piatră/ Şi sufletul şi-l luau din plai.//”(Vioara lui Brâncuşi).
Situat undeva între un romantism „cuminte”, şi un simbolism  „curăţat” de efecte şi motive negativ-pesimiste, trecut prin filtrul unei gândiri mai calme, poezia lui Ion Mocioi împrumută accente folclorice de baladă, de horă haiducească, de cântec de cătănie.Tristeţea este una teatrală, asortată situaţiei, momentului pe care aceasta îl slujeşte, ea nu vine din adâncul fiinţei ca o dramă existenţială, ci este mai mult recuzită şi decor al unei stări de fapt.Chiar şi în cele mai profunde stări poetice, Ion Mocioi nu caută viziuni ultime, adevărul suprem, absolutul; nu încearcă stări metafizice ce transced limbajul.Dimpotrivă, poezia se pliază perfect pe comunicarea simplă, suplă, fără variaţiuni notabile între extaz şi dramă:”În aer e încă mireasmă/De struguri, de mere.În vatră/Se naşte mirosul de asmă/ Şi câinii spre-nalturi tot latră.// O rană e cerul albastru/ Când pleacă, în ţipăt, cocorii,/ Pe calea de jalnic sihastru/ Deschisă din timpul Gomorii.// Instinctul tronează abisuri/ Un sens urmărind peste mare;/ Ei ţipă şi-n somn când în visuri/ Se-arată limanul cu soare.//(…)”(Cocorii)
Dacă nu am trăi în aceste timpuri moderne iar poetul ar fi existat acum câteva sute de ani, l-am fi întâlnit pe drumuri de ţară cu o desagă în spinare, venind de departe şi mergând şi mai departe, nu se ştie unde, fără o ţintă dar cu un scop precis:să cânte oamenilor necazurile şi bucuriile simple, omeneşti, naşterea, nunta şi moartea.Trubadur înnăscut, înzestrat cu har, cunoscător al datinilor, obiceiurilor şi semnelor cereşti-după o orânduire veche de când lumea, primară, continuând drumul său prin lume, oblojind cu frumoase stihuri sufletele oamenilor:”/Vin duşmanii, vin şuvoi,/ Vin la Jiu, de pe colină,/ Vin streinii peste noi,/ Cătălină, Cătălină!//(….)Munţii sunt ai noştri iar,/Zăpeziţi şi fără tină;/ Nu luptarăţi în zadar,/ Cătălină, Cătălină!//”(Ecaterina Teodoroiu).
Om al pământului, Poetul “simte” trecerea vremii în succesiunea anotimpurilor, în ciclurile biologic-vegetale cu schimbări calme, cu latenţe embrionare ale creşterii sevei în sâmburi; priveşte toată această prefacere cu o anume seninătate a existenţei date nu cerute, fiecărui anotimp corespunzându-i o stare sufletească profundă izvorâtă din armonia omului cu lumea/lucrurile în microcosmosul lui.Astfel că acestea compensează cumva stările de anxietate, de alienare prin chemarea pământului la convieţuirea cu omul,  înţeleasă printr-o trăire în armonie, o iubire a pământului, aerului, focului şi apei-cele 4 elemente esenţiale care alcătuiesc Universul în concepţia anticilor.
Asemenea începutului oricărei existenţe a lucrurilor cunoscute, păşind între cele văzute dinspre cele nevăzute,  anul începe cu primăvara, natura plezneşte în muguri, sevele urcă în plantă să se întâlnească cu soarele în culoarea mirifică a florii, apele sunt limpezi, nelinişti astrale coboară în oameni dându-le fiori şi transfigurându-le fiinţa în dorinţa de fecundare, de iubire a Universului şi aproapelui.Rutul, fecundarea dau mereu un sens vieţii prin înflorire, frumuseţe şi trăinicia tiparelor existenţiale ale miracolului naşterii.Arşiţa verii duce mai departe fiinţa, spre maturitate, în puterea vârstei prin amestecarea cu teluricul, înfrăţirea cu focul verii ca simbol al “coacerii” fiinţelor-fructe şi continuă cu toamna-maturitatea deplină aparentă sau trebuincioasă a materiei.Sfârşitul  ciclului biologic este asociat cu sfârşitul vieţii, cu apropierea de moarte şi întoarcerea materiei la originile cosmice prin transformare a efemerului/aparenţelor în veşnicie/esenţe.Iarna vine ca o încleştare a gândirii pe culmile îngheţate ale idealului transfigurând nemurirea/imaterialul într-un vis al fulgului de nea accesibil oricărui muritor ce îşi pierde sufletul în puritatea şi imensitatea zăpezii.