Nicolae Dragoş, Călător spre nevăzute umbre

Alensis De Nobilis

“Mă rog lui Dumnezeu să îmi dezlege/Cuvintele din existenţa calpă/ Şi-mbogătit cu ele ca un rege/ S-aud nisipul stelelor sub talpă/”.

Poetul naţional Nicolae Dragoş nu are nevoie de prezentare.Este autor a numeroase cărţi din care 32 de volume de versuri scrise de-a lungul a 40 de ani de rodnică trudă creatoare.Scrie cu dăruire, numai atunci când inspiraţia îl copleşeşte şi nu-i dă pace până nu “naşte” poemul.După cum spunea deunăzi maestrul, poezia este haina de sărbatoare a scriitorului, trebuie scrisă numai atunci când vine dintr-o stare revelatorie.
Călător spre nevăzute umbre, cartea de poezie apărută la Editura Ceres, Bucureşti, 2009, reuneşte între coperţile sale 3 volume de versuri publicate după 1989, “Copacul din vis”, (1998), “Poeme lapidare”,(1999), şi “Amintirea ca viaţă” (2000) considerând că, împreună, pot invita cititorul într-un univers liric definitoriu pentru evoluţia autorului care a adăugat pe lângă cele 16 volume de versuri din perioada 1968-1989, alte 16 volume de versuri din 1990 şi până astăzi.
Încercând să conturăm, să definim esenţa poetică a liricii lui Nicolae Dragoş, trebuie să remarcăm că  scriitorul, trecut prin şcoala marilor lirici ai generaţiei de aur a poeziei româneşti-Arghezi, Barbu, Blaga,-dar şi a altor maeştri ai cuvântului magic, are darul rar al contopirii artificialului cu firescul, al rafinamentului simfoniei ce îşi trage sevele din ancestralul cântec popular, dintr-o anume zonă a sensibilităţii care îl transfigurează într-un entuziast al trăirilor pure.
Dăruit cu har, Nicolae Dragoş scrie poezie dezinvolt, fără complexele clasicului nobil căzut în mahalaua literară contemporană, înţelegând întotdeauna rolul estetizant al acesteia, forţa profetică şi capacităţile tămăduitoare pentru suflet de care dispune; arta sa poetică răsare din meditaţii alese puse în filele cărţilor sale de versuri, înfăţişându-ne un poet la deplină maturitate artistică şi înţelepţire în asumarea rolului de truditor al scrisului pe care îl ia în serios, ca pe un meşteşug rar, de bijutier experimentat, şlefuind cu o mare dragoste de metafore veşnicia, punând diamante în versuri şi stele în apele luminii ce mângâie oraşul pentru a-şi sensibiliza semenii la marile şi profundele momente esenţiale ale vieţii, viaţă care are în adâncuri sensibile filoane de lirism tămăduitor în faţa marilor drame ale efemerului.
Aristocrat al stărilor poetice privilegiate, senior al mânuirii cu măiestrie a cuvântului, nobil al stărilor sufleteşti vecine cu înveşnicirea prin poezie, Nicolae Dragoş creează poeme de o profunzime clară şi o solemnitate augustă.Până şi în stările revelatorii, există o “demnitate “ a convorbirilor cu Dumnezeu, a rememorării fiinţei istorice căzute în universalitate, o anume delicateţe a atingerii făpturilor în care prin excelenţă se întrupează Divinitatea ca Lumină.Nicolae Dragoş nu este un poet cinic, nu este un înverşunat al marilor idei revoluţionare ale negării supremaţiei unui Dumnezeu îmbătrânit şi uitat de vreme într-un Univers din ce în ce mai complicat; poetul simplifică stările tragice ale existenţei, le înlătură din memorie-tristeţea nu este bacoviană, bolnăvicioasă, cronică ci o stare premergătoare  bucuriei de a trăi înţelept, acceptând firescul lucrurilor şi coexistând în armonie cu ele.Această bucurie, împletită cu permenenta sete/dragoste de lumină, de viaţă şi de înalţare spirituală vin dintr-o iluminare caracteristică Poetului, este o esenţă a sa definitorie de a-şi cânta sărbătorile sufleteşti, suprapunând melancoliile cu blândeţe unui traseu iniţiatic ştiut, asemănător gustului amărui al unui vin vechi dar bun.
La Nicolae Dragoş microcosmosul este prin excelenţă arghezian- “Noi  suntem de când ne ştim/Şi în sat şi-n ţintirim./Voi veniţi din an în Paşte,/Vremea nu vă recunoaşte!/V-aţi luat nume de-mprumut,/De pe unde s-a putut-/Nume grave şi fudule,/Însă nu v-au fost destule./(Doină nouă, vol. Copacul din vis) iar macrocosmosul izvorăşte din acelaşi filon revelat lui Blaga în Poemele Luminii(eu nu strivesc corola de minuni a lumii):“Nu mă grăbesc.Mi-e pasul şovăielnic./Caută drumul.Întâlneşte spinii,/În faţă, umbra duce tainic sfeşnic/Înspăimântând tăcerile luminii./(Demnitate, din vol. Copacul din vis) sau:”/Semiramide svelte-s răcorile grădinii/Cupe de crin se-arată părelnice-n cădere/Şi-şi risipesc petale-n rostogoliri de sfere/ Murind solemn în pulberea luminii./(Fântâni arteziene, vol. Copacul din vis)