Zenovie Cârlugea, martor la Facerea Lumii

Alensis De Nobilis

Din imemoriale timpuri vine în modernitate călătorul încărcat de mit şi istorie să fie martor la cele ce vor urma, să aibă ştiinţă de vremurile viitoare, ca ele, vremurile vechi şi cele nouă să se întâlnească în El, Profetul, ca într-o confluenţă/contopire a memoriei fiinţei cu absolutul.
Călătorul aduce cu sine pecetea Timpului, curgerea lui, venit din straturile originare ale esenţelor transcederii în univers a fiinţei ca martor al înveşnicirii în eternitate.Cu alură profetică, grăind mesianic despre tainele pătrunse de sine, mărturiseşte secrete păstrate de secole în mânăstiri tibetane de călugări budişti, în măruntaiele munţilor Ceahlăului care ascund chiliile asceţilor trăitori de la Zamolxe încoace, în comoara de scrieri a Vaticanului care păzeşte cu străşnicie orice mărturie despre nemurirea sufletului.
Oscilând între vinovăţia mărturisirii care încalcă jurământul iniţierii şi dorinţa de a împărtăşi adevărul semenilor săi, nobilul clasic se destăinuie aparent cu zgârcenie dar îşi pune cu sinceritate numele pe cartea la care trudeşte de ani s-o alcătuiască, asemeni unui monah coborâtor între oameni doar pentru a cunoaşte, spre a-şi întări credinţa şi a se căli în adevăr.
Acest grămatic păstrător al tainelor lumii, ale divinităţii şi ale esenţelor metafizice ale Universului este Zenovie Cârlugea, profesorul cu aura sa solitară din Târgul de pe Jiu, cunoscător de limbă, istorie şi origini.El scrie cărţi despre daci, Zamolxe, Brâncuşi şi cărturari care la rândul lor trudiră să îmbogăţească limba română cu frumuseţea şi adâncimile spiritului lor.
Profesor universitar, scriitor, critic şi istoric literar, critic de artă, estet, Zenovie Cârlugea este un harnic truditor al literelor româneşti; scriind despre alţii şi cercetându-le operele, d-l profesor îndrăgi atât de mult poezia încât se apucă să mediteze despre rosturile ei în înfrumuseţarea sufletului semenilor.Fiind un iniţiat în ritualuri oculte, cunoscând profunzimi şi simboluri şi purtându-le de foarte mult timp în suflet şi minte, se apucă  să îşi scrie cu osârdie cărţile, nu multe, ce-i drept, dar alcătuite cu grijă şi mare migală căci poetul nu se grăbi să amestece înţelesuri şi să creeze confuzii, înţelese că e bine să îşi transforme viziunile în cuvinte cu atenţie ca şi când ar fi transcris o convorbire cu Dumnezeu…
Poezia lui Zenovie Cârlugea are acel aer arhaic al cetăţilor medievale încărcate de subtilitatea secretelor, de istorie şi de un spirit al timpului nemăsurat de oameni.Ca un zid de fum, aparenţele ascund fundamentele unei lumi profunde, presărate cu miracolele descoperirii esenţelor primitive contopite într-o metafizică simplă a purităţii efectelor muzicale ale versului, asemanătoare, dar fără influenţe, cu unele versuri barbiene: ”/Pe val de mare/ amiaza sumbră/ cerne-n penumbră/ pulberi stelare…/ (Lacrima zeului)”; “/ (…)Era vremea de armindeni/ şi de-mpresurări uşoare,/ când de-odată o ninsoare/ se stârni de pretutindeni.//Îngheţase-răsfrânt-valul,/ însă în adânc de mare/ zornăiau mărgăritare/ cu ardoare dorind malul.// De beteală, se cuprinse/ mica luntre, în extaze-/ când un pod firav de raze/ către ţărmuri se întinse.// Îngheţatul Rege Nord/ troieni catarg şi vele-/ vis de jad, mărgean de stele/ în mieznopticul fiord!// Dar nu fu să fie Visul/ decât clipa fulgerândă/ şi-n ademenirea-i blândă/ cu vertijul lui-Abisul…/(Vis de onix)”.
Venită dintr-un timp mitic, poezia lui Zenovie Cârlugea nu are o situare spaţio-temporală, poate fi un izvor în deşertul Saharei sau o atingere a cerului cu mâna, de pe vârful Parângului, într-o tresărire omenească a fiinţei telurice dedublată în tină şi nemurire:”/ O caleaşcă-nnisipată/ în amiaza unui dor-/ vai de cal şi călător/ ce-n pustie se arată!//Dincolo de orice risc,/turlele unei dorinţi/ te-aţipiră cu fierbinţi/ fulgerări de Vasilisc!// Fremăta a dimineţii/ răsărire în odăjdii/ şi-am simţit licoarea Vieţii/ pâna dincolo de drojdii…//Când sublimul cu rigoare/ te înfăşură-n linţoliu-/ lumea-i mai încăpătoare,/ scuturându-se de-orgoliu…//(În linţoliu)”.
Urmând treptele uceniciei în Adevărul Ultim spre cunoaşterea Marelui Anonim(cum spune Blaga), Poetul trece prin nenumărate perioade de asceză iar fructul său, Poezia se aprinde de un foc interior/intim mistic, este luminată de propriul mister şoptit în cuvinte care au rezonanţe incantatorii magice, creând versuri cu aparente reminiscenţe telurice însă de o curgătoare şi aleasă simţire a momentului iluminării:”/Şi deodată-o izbitură, care/ făcu să cearnă bruma pe iluzii,/ calea Chinovului în legănare-// şoptii atunci în colţul viu al buzei/ o rugăciune ca un val de mare/ să aibă-n pază sufletul Lehuzei…// se-ncordă-n vers cu ultima sforţare/ un gând prea plin din câte mă loviră/ tălăzuiri de val: în aşteptare,// un şir prelung de patimi se iviră/ în zariştea cuvintelor amare/ cu-ndelungate tânguiri de Lyră…// Am fost pe ţărm, vuia în depărtare/ cu tot cortegiul ei de zeităţi,/ străfulgerată de-o iluminare,// acea Mitologie-de-Cleştar…/ Şi-o sete oarbă de imensităţi/ luci în mine ca un felinar…//(Iluminări)”.