Mirela Burhuc şi reinventarea fiinţei

                                                                                            Alensis De Nobilis

         Pelerină pe luminosul drum al revelaţiilor poetice spre un Paradis al Poeziei, Mirela Burhuc, îngerul venit de nuştiuunde să locuiască în firava şi frumoasa tânară poetă de la Galaţi, ne aduce astăzi spre citire şi dreaptă judecată primul ei    volum de versuri, “Între cer şi pământ” apărut în luna ianuarie la editura Opera, Bucureşti, ca un dar făcut însetărilor noastre de frumos şi sensibil din preaplinul său sufletesc.       Există o structură tragică în poezia Mirelei, bine camuflată în stările de visare, de dulce reverie dătătoare de tonus existenţial.Ea strânge într-o cupă de venin căderile, îngenunchierile în faţa propriei Fiinţe.E ca un clivaj al propriei vieţi fragmentate în clipe auguste şi stările de mizerie existenţială refuzate... Cu accente de o frustă / dureroasă sinceritate, poeta nu se mai ascunde sub voalul aristocrat al disimulării, nu-şi ascunde lacrimile înfrângerilor / damnării în perna de puf a frumuseţilor/ vanităţilor trecătoare:/Azi tâmpla ţipă în căuşul palmei,/La colţuri, ochii se deschid în lacrimi,/Stau răstignită-ntr-un sfârşit al dramei,/Cu palme ghemuite peste patimi.//Îmi cântă şi cocoşu-n vremea rugii,/Cu pielea strânsă îmi cerşesc azi milă/Într-o oglindă spartă-n vremea fugii/Din timpurile albe de copilă./(Stau răstignită-ntr-un sfârşit al dramei).Sau : /De m-aş preface că nu doare/Lumina ce mi-o ştergi încet/N-ar fi decât alienare/ Pe buze stinse de poet.//(Alienare)
Mirela Burhuc este poeta care reinventează fiinţa omului simplu, neintoxicat de falsurile cotidiene ale modernităţii, stările de graţie ale pătrunderii cu mintea în apropierea unui Dumnezeu terestru, umanizat; poezia sa nu caută nesfârşirea Universului(sau un răspuns în imensitate), nu tinde către sus, poezia Mirelei se apleacă asupra detaliului, lucrurilor mărunte care ne bucură viaţa de zi cu zi:florile, apele, pomii, oamenii, animalele şi gâzele, toate transfigurate într-o armonie existenţială care creează un ambient plăcut omului care caută echilibrul natural înţelepţindu-se prin înţelegerea unor apropieri spaţiale.
Din când în când, ca şi cum ne-ar arăta că Fiinţa se raportează la Dumnezeu, Univers, Veşnicie şi Timp, poeta transcrie stările de graţie petrecute în proximităţi divine; izvorâte din adâncuri, marile intuiţii ancestrale ale integrării în Absolut, în armonia cosmică.Poezia acestor stări e diferită, ca apa limpede în mijlocul deşertului :o bei fără să te întrebi de unde vine.Poeme de esenţă, de o frumuseţe nebănuită, încântă prin claritate, profunzime şi forţă divină ocultată de intensitatea de trăire a clipei.
Fără a avea mândria poeţilor înzestraţi, ştiindu-şi originea divină(chiar dacă însufleţită cu har din lut), poeta nu se izolează în spaţiile pure, ferite de mizeria vulgului şi mulţimilor, ea păşeşte pe cărările bătătorite mii de ani de om către adevărurile vieţii; spre a se ruga, Fiinţa nu se retrage în Biserică ci în Poezie, la întâlnirea cu Sinele revelat prin iluminări provocate de comuniunea cu Dumnezeul simplu, cumva omenesc, un dumnezeu care sălăşuieşte fiecare clipă în noi şi noi în el.Această contopire simplă, primară, purcede omul pe calea lui prin lume spre a fi ferit de mâhnire, îl iluminează şi întăreşte în credinţa sa statornică de poet(creator) şi-i confirmă originea divină prin revelaţia în versuri.
Cu măiestrie, Mirela Burhuc scrie versuri care sunt contemporane cu Facerea Lumii dar şi cu Apocalipsa ei, versuri izvorâte dintr-o uimitoare frumuseţe interioară şi o profunzime ameţitoare;stăpânind cu ştiinţă prozodia, plămădeşte din vraja paradisiacă a inspiraţiei sale rostiri unice, cu un rar har poetic, cu limpezimea aerului Polului Nord sau strălucirea Căii Lactee:/M-ai bănuit că-mi gust de pe cadrane/Secunde înţesate cu tăceri/Şi mi-ai lăsat cuvintele în palme,/Poate le-ncerc, cu tot cu mângâieri.//M-ai bănuit că n-aş fi om, ci înger/Şi m-ai urcat pe muntele din cer,/Eu tremuram ca florile de sânger,/Gândindu-mă cum, iată, am să pier.//M-ai bănuit c-aş şti ce-i veşnicia/Şi m-ai închis în turnul de cristal,/Să nu-mi asculte nimeni nebunia/De om firav, cu buze de opal.//Şi ochii mei gemeau la uşa lumii,/Îngrămădind cuvinte peste rouă,/M-ai bănuit chiar de răceala lunii,/Eu mă prefac în lacrima ce plouă./(M-ai bănuit).
"Între cer şi pământ" este un refuz al poetei de a trăi într-o continuă lupta între credinţă şi răzvrătire pe calea redefinirii, a reinventării unui Eu în care Universul se oglindeşte fantast, contrastând cu efemeritatea clipei ce însoţeşte lucrurile.În acelaşi timp, reprezintă un act de identitate poetic bine alcătuit, cu rezonanţe miraculoase, ca un leac împotriva tristeţii şi solitudinii în litanii binefăcătoare care înalţă Omul deasupra vicisitudinilor vieţii, purificându-l prin binecuvântare, dar nu spre a se legitima în faţa lumii cu el, ci pentru a justifica apartenenţa la cei Aleşi.