Alex Gregora, însingurarea în golul luminii

Alensis De Nobilis

Alex Gregora este un creator aparte.Cărţile sale nu vin ca un torent să ne cucerească, lirica sa nu se înscrie într-o avalanşă zgomotoasă a afişării dintr-o nevoie imperioasă a devenirii în literatura română.
Solitar, retras în propriul spaţiu oniric, descendent al vechilor gânditori şi vizionari ai formelor primare ale vieţii, Poetul  este un “mărturisitor” al lumii şi tulburărilor provocate de viziunile asupra ei, căci Poetul este cel care, prin călătoriile sale în timp şi spaţiu, prin intuiţiile lui, transcede contemporaneitatea şi aduce mărturii despre lumea primordială, despre începuturile Fiinţei, vieţii şi morţii.
Ancorat într-o lume ascetică, iniţiat în taine revelatorii cunoscute numai de creatorii vizionari, Poetul poartă cu sine prefacerea lumii, este martor al schimbării ei în timp, venind de undeva de departe, din orizonturi închise nouă, muritorilor de rând.
Cu o aură mitică, cu un aer impersonal şi arhaic, vizionar al marilor prefaceri cosmogonice, Alex Gregora nu-şi dezvăluie identitatea în cărţile sale de poezie, nici originea.El nu este român, nici gorjean, nici contemporan nouă.Pare mai degrabă un atenian din timpul lui Pericle, un discipol al marilor învăţaţi presocratici, un adorator egiptean al soarelui, călător incaş în căutarea locului potrivit pentru înălţarea unui templu.
Locuitor într-o utopie a realităţii, Alex Gregora este un adorator al pulberilor solare, al eclipselor de lună, al exploziilor cosmice, al înzăpezirii universului cu întinderi nemărginite de nebuloase şi mareţiiile galaxiilor rogvaive ce dansează bahic celebrând iniţiatic ciclurile solare ale veşniciei.
Timpul pentru acest poet se află în nemişcare iar spaţiul este fără întindere.Totul este o descriere a sărbătorii luminii, a impulsiunilor sângelui iuţit în vene, în furnicături primăvăratice de imbolduri cosmice.
Poezia lui Alex Gregora este o ceremonie a înălţării umbrei la rang de fiinţă, cu irizaţii fascinante de fisiuni cristaline ale călătoriei prin viziunile proprii.
Uitarea şi rememorarea luminii dintâi, virgine, sunt două teme predilecte ale acestui creator care  oficiază în singurătate momentele celeste ale înmuguririi în Univers.Poetul nu este căzut în golul istoric al uitării originii, nu îşi pierde identitatea dar nici nu se regăseşte în vremurile contemporane, ci trăieşte impersonal, fără implicare directă în istoria timpului său.Mai degrabă este vraciul alchimist care alege convieţuirea cu armonia universală în mijlocul unor energii cosmice pe care le cunoaşte dar nu le stăpâneşte, ci cel mult le poate chema în ajutor.Această alegere a integrării sacrului vine firesc în alcătuirea poetului ca fiinţă cosmică, solară, cercetătoare a lucrurilor simple care semnifică zeul.
Un anume ermetism închide sensurile versurilor, ascunde formulele alchimice după care poetul iniţiat găseşte şi înaintează după firul lucrurilor; creatorul este misterios, se destăinuie greu, încifrând stihurile ca un oracol delfic tăinuitor al destinelor şi secretelor omenirii.Depersonalizarea până la derizoriu şi reducerea semnificaţiilor până la absurd pentru cititorul/călător, în poemul său, este o tehnică des întâlnită la Alex Greogora, acest poet care îşi trădează stările poetice numai atunci când bucuriile îl transformă în copilul născut din aer, apă, foc şi pământ, transfigurat într-o minune a iluminării sacre a întâlnirii cosmicului cu teluricul, în împreunarea sacrului cu profanul.
Disimularea tristeţii, ca şi a celorlalte stări de fapt, se petrece după aceeaşi tehnică a trecerii în impersonal, a schimbării registrului poetic, din direct în abscons, în ludicul metaforic aparent artificial, cu scurte “scăpări” de sinceritate imediat mascată în expresii voit şterse, neutre.
Ca trăire, poezia lui Alex Gregora nu este o înalţare, ci o contemplare perpetuă a minunilor lumii, fără frământarea marilor întrebări ontologice, fără crize majore în antiteza luminii cu noroiul, fără căutarea unor adevăruri ultime şi sensuri ale existenţei.Poezia este un văl minunat, străveziu, prin care, din când în când, se întrevede o privelişte de toamnă, câte un colţ mohorât de lume, o aripă frântă, o nostalgie inevitabilă, o melancolie izvorâtă din cealaltă faţă a lumii ca minunăţie.Artificiile sunt puţine, iar trăirile autentice sunt dispersate.Caracterul jovial, plin de lumină al poeziei este înfrânt de tehnica minimalistă a înăbuşirii Eului în propria-i entitate, situându-l în lucruri insignifiante, cu valenţe puternic descriptive, în aparenţe de cotidian banal pâna la exasperare.
Dezbrăcând poezia lui Alex Gregora de lumina ceremoniei, de fastul sărbătoresc al celebrării fiinţei ca armonie şi echilibru, creaţie divină ce cuprinde momente de revelaţie magică, cu accente păgâne de incantaţie, de împreunare cu floarea, femeia, cu zeul-contopirea cu însăşi existenţa ca veşnicie, gustăm din vinul amar al unei mari singurătăţi; o singurătate calmă ce îşi este egală sieşi, o singurătate de înţelept martor al lucrurilor şi devenirii, înţelepţit în mijlocul naturii, coexistând în armonie cu aceasta.Însingurarea nu este neapărat tristeţe, este o mască a solemnităţii poetului care îşi temperează propriile viziuni vulcanice, limitându-le natura incendiară  în raport cu trăirile intime ale sale(poetului).