Ion  Cepoi, între sacru şi profan

                                                                       Alensis De Nobilis

Există la Targu-Jiu o Şcoală de Literatură care are o tradiţie de peste două sute de ani de existenţă.Ea, Şcoala, nu creează valori ci invers, valorile Gorjului au creat această şcoală care în sine nu reprezintă o instituţie cu săli de cursuri, profesori şi note ci este mult mai adânc semnificată prin însăşi alcătuirea ei.Totul a plecat de la o cultivare/cultură a libertăţii, adânc înrădăcinată în această parte de lume, purtată în minţi, trupuri şi sufletele locuitorilor ei din timpuri imemoriale şi până astăzi.Pentru că libertatea este principalul izvor şi sentiment precursor de valori autentice, dătător de speranţe şi creator de conştiinţe, sentiment înălţător care naşte Opera..De la Tudor Vladimirescu şi Constantin Brâncuşi încoace, mulţi gorjeni se făcură de ispravă în guvernul Ţării, comandanţi de oşti, ingineri şi inventatori.Alţii, mai cutezători şi în pas cu timpurile, fondară ziare şi scriseră cărţi ca să umple sufletul semenilor de bucurie şi de înălţare spirituală.Aceste lucruri de laudă au dus cu timpul la o tradiţie cultural-ştiinţifică de înălţare perpetuă şi creştere a multor oameni de seamă în partea locului şi toti învăţară la Târgu-Jiu după care plecară în lume să desăvârşească ce primiră aici şi să înveţe şi pe alţii.
Şcoala de la Târgu-Jiu a format şi formează în continuare oameni de elită în toate domeniile, a fost şi este formată din gazetari, poeţi, pictori şi sculptori, teoreticieni, istorici, cronicari.Nou-veniţii au trecut prin “focul” învăţăturii-scrisul la gazetă, “sedinţele” literare şi artistice prin “sălile de cursuri” de la cafenele şi simigerii, discuţiile până noaptea târziu despre literatură, artă, filosofie, religie, istorie, patrie, Dumnezeu şi familie.
Toate aceste înălţări spirituale sunt tentaţii ale căutării în Absolut a iluminării sacre, confluenţe ale omului cu divinitatea, dar nu cu o divinitate abstractă ci cu una umanizată, caldă, dătătoare de har căutătorului de comori...
Unul dintre aceşti luminaţi învăţători, formator de conştiinţe artistice si de condeieri cu talent este Ion Cepoi, profesor cu suflet şi scriitor cu har, responsabilul cu Şcoala Gorjeană întru tradiţii, cultură şi artă.Experimentat  promotor cultural, îngrijitor al slovelor şi sufletelor mari, Ion Cepoi îşi creează propria operă ca pe o pură esenţă a luminii trecute prin retină şi a propriilor viziuni prin filtrul gândirii.Scrie proză de o delicioasă întoarcere în timp şi în sine dar, mai presus de toate, insuflă viaţă timpului despre care vorbeşte şi care dezvăluie trăiri şi fiinţe.Şi, pentru a arăta lumii limpezimea gândirii şi profunzimea cunoaşterii izvorâte din adâncul propriei gândiri, Ion Cepoi  încordează arcul lui Ulise pentru a se măsura cu titanii, scrie poezie-o zbatere a gândirii omului între abstract şi concret…….
Fulgurant şi ludic, Ion Cepoi îşi aşterne poezia visând, nu scriind.El, Poetul există undeva între cer şi pământ, între incertitudini mirifice/miraculoase şi certitudini/realităţi cu aparenţe sumare de saturaţie existenţială.Cu toate acestea, poezia lui Ion Cepoi îşi păstrează prospeţimea şi sensibilitatea vecină cu incantaţia mistică ce decurge din revarsări ale pătrunderii în miezul lucrurilor, rareori întreruptă de notaţii lucide ale stării de fiinţă socială.
Încercând să locuiască într-o lume ideală, Ion Cepoi reinventează simboluri cu sensuri mitice, dă noi sensuri Genezei şi alcătuirii lumii acesteia pământeşti.Căzut/trezit din visul/somn-simbol al manifestării veşniciei prin ocultare, absenţă şi aparentă nefiinţă, poetul reconstruieşte lumea în care trăieşte prin reîntoarcerea în timpul mitic al semnelor originare dinaintea păcatului răstignirii.Toate aceste simboluri-şarpele casei, roata de car, piatra, visul, iarba cerul, copacul, cuvântul-.refac un univers arhaic, neviciat de artificialul cuvântului inventat o a doua oară (pentru a minţi), aducând la suprafaţă energii primare cunoscute numai de profeţi, asceţi şi magi.Cuvântul de început se identifică întru Geneză cu Fiinţa, cu o alchimie embrionară a miracolului naşterii, acesta are rezonanţe magice, aduce noi viziuni prin destăinuirea în revelaţii. Sacralitatea acestei lumi de la începuturi stă în elementele ei pure, în credinţele şi ritualurile care sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât suma tuturor filosofiilor, azi, după mii de ani.Această minunată lume, redescoperită prin viziune nu este o amintire îndepărtată în timp, ea trăieşte în memoria creatorului-poet, cel care este dator să păstreze focul veşnic al lumii în candela inimii.Ea revine prin starea de vis de la marginea gândului, acolo unde începe dumnezeirea şi se termină lumea, în fulgerări scurte cu dezvăluiri ameţitoare.Această lume mistic-ideală, cum ne apare ea azi nouă, contemporanilor lui Ion Cepoi, fragmentată în scurte dar uluitoare desluşiri, nu este suficientă unei existenţe limitate în timp, cum este cea a omului; ea se continuă din dimensiunea sacra a magicului în lumea terestră, efemeră şi insuficientă în valenţe ontologice, diminuându-şi din candoarea şi măreţia solemnă însoţite cu aure de vis.
Cealaltă lume (celălalt univers), lumea profană a lui Ion Cepoi înseamnă căderea din vis, coborarea îngerului pe pământ prin decăderea din dreptul la nemurire şi puritate; luându-i-se veşnicia şi aura, acesta se reîntoarce la statutul/condiţia de muritor trăitor în acest univers (teluric) limitat în legătura sa cu divinitatea, relaţionând condiţionat de cealaltă lume (cea sacră) în armonia cu (celelalte) fiinţe-obiecte-fenomene şi stări.Aici, Poetul constată înţelept că nu poate să schimbe ci poate cel mult să observe/constate decăderea ei, abisul existenţial creat între această lume imperfectă şi cealaltă, ideală, prin notaţii lucide asupra defectelor fiinţelor aflate în ea, grăind profetic către mulţimi în momentele de răscruce ale istoriei şi scriind “cronici” Cetăţii.
Această antiteză dintre cele două lumi diferite nu sunt marcate de o agonie a fiinţei care îşi refuză propria condiţie, datul existenţial, teluric; nu trece prin alienări succesive ale propriei definiţii si nu-şi urlă damnarea spre cer.Calm, poetul transcede o lume prin cealaltă, încearcă să imagineze sacrul prin mijlocirea viziunilor care nasc revelaţii ale profanului.