Dan Sîrbu, un poet de talent al noii generaţii  

Alensis De Nobilis

Dan Sîrbu este, în resorturile sale intime, un filosof.El caută o esenţă a lumii, un principiu după care Totul funcţionează şi se ordonează.Tânar, cu mintea cercetătoare, se îndreaptă spre adevărul propriei sale fiinţe, spre autodepăşire şi desăvarşire spirituală.Autodidact, îşi alege lecturile după cum crede de cuviinţă, cu preferinţe vădite spre vechii greci: Heraclit, Protagoras, Anaximandru, Anaximene, Socrate, Platon, Arisotel.Găseşte în înţelepciunea anticilor o mai dreaptă cale spre adevăr şi o dezbatere echitabilă pentru un discipol care a pornit pe drumul cunoaşterii de sine şi a lumii.
Este născut  în Lugoj, jud. Timiş (03 martie 1975), absolvent al Universitatii din Timişoara, Facultatea de Agricultură(2000).A  debutat literar în revista "Alfa" a Gr. Şc. Ind. "Electrotimiş", Timişoara , 1991, editorial    cu volumul de versuri "Vânătorul de iluzii" la Editura OffsetColor, Râmnicu-Vâlcea, 2006.A apărut în antologiile de poezie "Freamăt de timp",  "Freamăt peren", "Zalmoxes gratia, ab Romania condita" Editura 3D, Drobeta Turnu-Severin, 2007 şi "55 de poeţi contemporani (pagini alese)",  Editura Arhip Art, Sibiu, 2010.Din 2006 şi până în 2008 activeaza ca editor şi tehnoredactor în cadrul Tipografiei Offsetcolor, Rm.Vâlcea şi apoi la Editura Silviana şi Tipografia Focus, Rm.Vâlcea; este membru al Societăţii cultural-artistice "Anton Pann" şi al Cenaclului Literar al Societăţii "Anton Pann", Rm.Vâlcea; redactor şi tehnoredactor al revistelor culturale "Semn" şi "Ţânţarul", Rm.Vâlcea; a fost redactor al revistei de opinie culturală "Povestea vorbei" (revista Societăţii cultural-artistice "Anton Pann", Rm.Vâlcea).
Heraclitean, Dan Sîrbu esenţializează în poezia sa principiul perpetuării şi curgerii materiei în armonii simple, mirabile omului, abstractizând însă formele sub care acestea se subsumează unei unităţi de viziune a Lumii: /... perpetuă-i mişcarea/din veşnica pădure în care vântul umed/întârzie-n sămânţă,/neliniştită-i clipa/din lacrima gălbuie de chihlimbar prelins/în mine de cărbuni;/perfectă e natura/din focul prometeic al apelor ce ard/calote glaciare/ce ne topesc în sânge/sărutul viu al morţii – eternitatea/umanelor minuni.../(Evoluţie).Poezia poate deveni o căutare, o evadare din clipa efemeră spre spaţii pure, cu vagi influenţe eminesciene : //Încrâncenări născute din nelinişti,/Mă-ncarcerează-n aspre deziluzii,/Rănindu-mi inerţia unei clipe/ Ascunsă-n umbrele prea crudelor concluzii.//Şi-n valuri de splendori atrofiate/De palide instincte seculare,/Mă pierd prin simţuri sparte, decrepite,/În vagi percepţii, pur rudimentare.//Senzaţii incolore mă încearcă/Şi-n translucenţa lumilor de ieri/Străbat deşerturi şi oceane moarte,/În căutarea dulcilor dureri.//Şi-n rătăcirea mea, respir paloarea/Umanităţii ’ncrâncenate mult prea dens/Şi caut prin galaxii comunicarea,/Ca să-i ofer iubirii un alt sens.//(Căutare).
Poetul a trecut prin şcoala filosofică a axiomelor tari, înţelegând principiile care stau la baza guvernării lumii şi universului, rezonând cu armoniile cosmice prin însăşi alcătuirea sa meditativă de fiinţă cugetătoare.Înţelepţit şi integrat în aceste principii, spiritual face parte dintr-o lume cosmică, în care esenţele lucrurilor sunt valori supreme, instituite cumva de divinitate.Această entitate călătoare în astral, în dimensiuni celeste, merge pe calea iluminării spirituale prin înţelepciune şi integrare în armonia universală://Ne lamentăm în faţa lumii,/ sfidând zâmbete şi/ eludând adevăruri/ estompate/ de demoni ce ne zguduie întregul/
sistem de iluzii – univers abstractizat/ în lacrimi minerale...// Undeva, într-o altă/ dimensiune extrasenzorială, îi/vom/dărui o implozie/minciunii – cuvântul care ne ucide.//(Cuvântul care ucide).După aceste mărturii ale trecerii într-o altă dimensiune, spre purificare, căzut în real, poetul simte aceast gol sufletesc/criză ontologică dintre puritate/lumină  şi murdărirea cu păcat a conştiinţei lucide: /Existenţa luminii/ e-ncătuşată în ţesuturi medulare/de întuneric,/în care pasul mângâie/praful/în care/ mă voi întoarce;/ca şi cum aş spăla/fără săpun/luciditatea-mi murdară./(Luciditate murdară).
Poezia lui Dan Sîrbu are acel aer universal al poeziei care pătrunde tainele acestei lumi pline de mistere dar şi de trăiri umane, ale unor dezamăgiri inevitabile care preced , prin comparaţie, bucuriile.Un anume stil aparent arhaic revelează poezia în forme primare; poetul nu cunoaşte prefăcătoria, artificiul liric, el vine cu stihurile sale parcă dintr-o agora greacă, rostind, sau mai degrabă murmurând, în forme limpezi, o naraţiune a periplului Eului prin lume, a fiinţei cugetătoare în aventura sa lirică încărcată de meditaţia uneori gravă, alteori simplă, cu accente de umanitate care poartă cătuşe peste tâmple dar cu trup liber.Această retorică a Eului, încărcată de simboluri antice, de asumare cristică a păcatelor omenirii întregi este presărată cu scurte incursiuni în dimensiunea lucidităţii realului, ce vin dintr-o confruntare a dimensiunii tragice a vieţii cu altitudini înalte ale  oniricului: //Despre iubiri de mult trecute/Mi-aduc aminte – şi acum/Pierdut, prin spaţii neavute/Respir şi flăcări, dar şi scrum.//Nu-mi pot opri deloc amarul//Ce se revarsă ca o lavă,/Pe sufletu-mi ca un vulcan – /Făcând din mine o epavă.//Şi-n naufragiul meu etern/Pe mări de nori ce plâng mereu,/Amarul lumii e-un gust tern/Şi fad, pe lângă plânsul meu.//(Deşertăciune).
Poetul parcurge aceste stări de cădere existenţială în negări senin şi îşi reaminteşte că lumea, deşi imperfectă, este alcătuită şi din bucurii sau stări sublime, cum ar fi frumuseţea, dragostea, explozia luminii în corole de o miraculoasă frumuseţe: //Caut umbra/ dimineţilor albastre – /amintindu-mi/ mireasma petalelor din/ propria-ţi corolă//mă simt primăvară/lângă tâmpla ta...//(Anotimp).
În general, autorul este un romantic incurabil, fiecare text emană aceasta imagine de lunatic, de zbor cosmic, de antiteze ale luminii cu întunericul şi, din ce în ce mai des spre finalul cărţii, dragostea, natura, existenţa.Pe alocuri găsim accente de psalm arghezian însă în forme noi, poezia căpătând un ton mai dulce decât la „înveninatul” Arghezi(/În căutarea Ta, Doamne/ars de soarele amiezii,/mă voi răcori cu tăcerea/ fântânilor eterne,/după ce voi/ fi urcat – /în taina nopţii – /crestele cu stele.<Perseverenţă>) iar în unele locuri romantismul hibridizează în haina simbolistă bacoviană, cu un ritm asemănător lui Macedonski, viaţa căzând din înalturi, din muzici de sfere, din dimensiunea cosmică, ca o pasăre cu aripile rupte, ca miticul Icar prăbuşit pe pământ.Recuzita morţii este oarecum împrumutată pentru circumstanţa gândurilor negre, moartea în sine nu este pentru poet o convingere intimă, adâncă, ci o dramă existenţială care poate deveni, dintr-o Mare Trecere, cum o numeşte Blaga, un fapt divers, dar nu pentru poet sau în concepţia lui, ci în gândirea şi memoria lumii: /Dar cine e mortul? se-ntreabă asistenţa/În noaptea cea albă de fulgi – mai mereu;/Uimit îmi descopăr /în mulţime absenţa/Şi văd că de fapt răposatul sunt EU.../(Înhumare).
Aceste stări trecătoare sunt rare, ele nu afectează  în ansamblu poezia lui Dan Sîrbu, ci uimitor, scot în evidenţă şi mai mult setea de lumină a poetului, sentimentul valorilor morale, meditaţia, iubirea frumosului, echilibrului şi armoniei universale.